marți, 12 iulie 2016

Imperiul roman de Apus şi Imperiul roman de Răsărit

Roman centurion
După moartea lui Theodosius I, în anul 395 (17 ianuarie), imperiul Roman este divizat între cei doi fii ai săi: Flavius Arcadius devine împărat al provinciilor din răsărit (pars Orientis) cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor de apus (pars Occidentis) cu capitala la Ravenna. Unitatea teritorială a Imperiului este astfel destrămată. Puterea reală la cele două curţi este exercitată de generalii Rufinus (în Orient) şi Stilicon (în Occident).

Unitatea Imperiului roman rămâne, teoretic, necontestată şi după 395. În realitate însa sunt tot mai pregnante separarea şi diferenţierea celor două părţi devenite, practic, două state diferite. Atât politica internă cât şi cea externă a fiecăruia fiind dictate de necesităţile proprii şi nu de dezideratul salvgardării unităţii.

După publicarea Codexului Theodosian (438-439), legislaţia juridică evoluează şi ea independent. Cu excepţia tensiunilor din vremea lui Stilicon (395-408), relaţiile dintre Apus şi Răsărit sunt bune, dar angajarea fiecăruia în depăşirea propriilor dificultăţi nu mai lasă loc colaborării sau întrajutorării. Înstrăinarea progresivă dintre cele două imperii se produce şi la nivel lingvistic-cultural; în Orient, limba şi cultura greacă cunosc o fulminantă renaştere, care va duce la depăşirea celei latine pe aproape toate planurile. După 395 se profilează tot mai evident liniile evolutive care vor determina ca în Occident criza să se adâncească ireversibil, culminând cu însăşi dispariţia statului, iar în Orient vor impune Imperiul bizantin ca o nouă entitate istorică.

Partea orientală a imperiului reuşeşte să depăşească criza economico-social-politică, să împiedice stabilirea unor popoare străine pe teritoriul său şi să evite acapararea aparatului de stat de către elementul „barbar”. În partea occidentală, criza se agravează subminând posibilităţile de rezistenţă a statului; apărarea graniţelor devine imposibilă, iar infiltrarea elementului germanic în structura statului ireversibilă. Stabilirea compactă, după 406, a unor populaţii „barbare” care iau în stăpânire vaste ţinuturi dezmembrează administraţia Imperiului roman de Apus. Odată cu crearea statelor barbare pe teritoriul imperiului, suprafaţa statului scade, iar resursele materiale şi umane se reduc catastrofal. Uzurpările şi rivalităţile dintre generali nu mai pot fi controlate. Distrugerea oraşelor şi satelor, devastarea culturilor, prăbuşirea sistemului monetar, accentuează deterioararea economiei şi trecerea la o economie naturală. Toate acestea fac ca sărăcia să fie tot mai dur resimţiţă de masele largi. Lupta de clasă ia o amploare fără precedent, accelerând destrămarea autorităţii statale.

De la jumătatea secolului al V-lea, Mediterana încetează (după aproape opt secole) de a mai fi o mare romană, legăturile dintre bazinul occidental şi cel oriental se întrerup, axa comercială meridională dispare. După 401, Imperiul roman de Răsărit este eliberat de pericolul vizigot, în schimb este confruntat la frontiera dunăreană, pentru aproape patru decenii, cu cel hun. Diplomaţia romană reuşeşte pentru o vreme să suplinească forţa armelor, dirijând sau catalizând cu abilitate conflictele dintre popoarele barbare.

Deja existentă, diferenţierea de ordin lingvistic şi cultural dintre cele două părţi ale Imperiului capătă o pregnanţă deosebită în această perioadă în care opţiunea Occidentului pentru limba şi civilizaţia latină şi a Orientului pentru aceea greacă este categorică. Roma, care la 395 îşi pierde definitiv calitatea de reşedinţă imperială şi ale cărei magnifice monumente cad pradă jafului vizigot în 410, intră într-o nemiloasă decadenţă, iar fostele provincii occidentale sunt substituite complet în 476 de regate barbare.

Cetatea Eternă rămâne doar un simbol elocvent al vechii măreţii şi civilizaţii romane, după cum literatura latină tradiţională (încă supravieţuitoare, dar cu din ce în ce mai puţine opere notabile – poezia galilor Rutilius Namatianus şi Sidonius Apollinaris – şi cu un public tot mai restrâns) devine deja o realitate a trecutului.

În faţa împresurării barbare, biserica occidentală are un rol esenţial întru păstrarea şi propagarea culturii şi gândirii antice de la care ea însăşi se revendică acum. Actuală este în această perioadă literatura creştină, care, prin sinteza filosofică a lui Aurelius Augustinus – De civitate dei – şi prin opera primului mare poet creştin, Prudentius, atinge valori artistice de mare autenticitate, iar prin lucrările lui Orosius şi Salvianus îşi apropie şi domeniul istoriei.

În Imperiul roman de Răsărit, mult mai ferit de vicisitudini, viaţa intelectuală şi artistică îşi continuă cursul înfloritor. Centrul acestei activităţi este noua capitală imperială, Constantinopolul, care beneficiază şi de apropierea unor vechi centre de cultură ca: Atena, Nicomedia, Niceea, Pergam, Caesarea, Antiohia şi Alexandria. Pe temeliile clasicităţii greco-romane, care este tot mai mult încorporată religiei creştine, se dezvoltă acum o literatură şi artă nouă, străină de anticul spirit raţional şi ştiinţific, ce-şi va găsi împlinirea în cultura ulterioară a Bizanţului.

4 septembrie 476, Romulus Augustulus, ultimul împărat al Imperiului roman de Apus, este detronat de scirul Odoacru, căpetenia mercenarilor germanici, care trimite insignele imperiale la Constantinopol. Această dată coincide cu instaurarea dominaţiei germanice în Italia şi sfârşitul Imperiului roman de Apus.

În 476 unitatea impusă întregii lumi mediteraneene, unor populaţii atât de diferite de pe trei continente, se năruie. Însă nici un alt stat nu reuşise în antichitate (şi nici în epocile care au urmat) să asigure o coeziune atât de îndelungată unui spaţiu de o atare vastitate. Pe teritoriul fostului Imperiu roman de Apus se cristalizează începând din secolul al V-lea, o serie de regate „barbare”, cu a căror istorie începe un nou ev şi o nouă orânduire socială – feudalismul.

După 476, provinciile răsăritene ale Imperiului îşi continuă pentru încă un mileniu, în haine greceşti, în cadrul imperiului bizantin, un zbuciumat dar strălucit destin, încheiat dramatic în 1453 odată cu cucerirea Constantinopolului.

De-a lungul întregii sale existenţe, Bizanţul se consideră unicul continuator şi moştenitor al Imperiului roman, Constantinopolul fiind socotit drept „Noua Romă”, iar împăratul de pe malul Bosforului, urmaşul cezarilor.


<<< vezi Roma regală


Sursa: O istorie a Romei antice - Horia C. Matei - editura Albatros Bucureşti, 1979
Sursa FOTO

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu