Bruges – melancolica „Veneţie a Nordului”

În diadema de nestemate din blânda câmpie a Flandrei, o pafta de opal, cu scânteieri estompate, impune ritmul trepidant al celorlalte mari oraşe ale Belgiei replica melancolică a unui burg întors cu faţa spre trecut: Bruges, flamanzii îi spun Brugge. Cufundat parcă într-o eternă rugă mută, scăldat într-o lumină bizară, oraşul a inspirat poetului Georges Rodenbach lucrarea pe cât de celebră, pe atât de contestată de locutorii bătrânei aşezări: Bruges la Morte. În unele ghiduri i se spune

Rachetele meşterului sibian

Pe la începutul secolului al XVI-lea se stabilea la Sibiu tânărul Conrad Haas, căruia i se încredinţă, după un timp, slujba de pirotehnician şef, în acelaşi timp fiind guard de artilerie şi turnător de tunuri. Minte iscoditoare, cuprins de neastâmpărul căutărilor novatoare, a adunat şi a studiat tot ce-i putea sta la îndemână din gândurile aşternute pe hârtie ale înaintaşilor şi contemporanilor, întregind învăţătura altora cu propriile sale cunoştinţe.

Studiul cuprinzător elaborat de profesorul Doru Todericiu, intitulat: „Preistoria rachetei moderne, Manuscrisul de la Sibiu (1400-1569)” a reuşit să descifreze ceea ce este împrumutat de la alţii şi ceea ce-i aprţine lui Haas din manuscrisul, astăzi vestit, găsit la Arhivele statului din Sibiu. Pe lângă cartea focurilor de artificii,

Rugul din Campo di Fiori

În dimineaţa zilei de 17 februarie a anului 1600, un straniu cortegiu străbătea străzile Romei. Inchizitori şi călugări, preoţi înveşmântaţi în haine negre, cu cruci mari prinse pe piept, însoţind un om într-o şi mai ciudată îmbrăcăminte, pe care se vedeau zugrăvite cruci, flăcări şi diavoli, păşeau sumbrii şi tăcuţi pe arterele oraşului. O mulţime imensă şi pestriţă îi urmărea cu privirile.

Revelaţii drăceşti

Degeaba încerc să încropesc uneori un text cât de cât intelectual. Tocmai înjghebasem în minte un rezumat al ultimei lecturi istorice, când iarăşi mă vizitează necuratul; pesemne că i-a mers la inimă - vorba vine, nu cred că are aşa ceva - trataţia de data trecută. Normal, întotdeauna ştiu să fiu generos cu oaspeţii, fie şi aparţinând altei specii. Necurat îi spun unii, o afirmaţie total gratuită, deplasată chiar şi deloc conformă cu realitatea,

Erupţia vulcanului Pelée – Pompei, versiunea modernă

Întemeiat la începutul secolului al XVIII-lea de către exploratorul Belain d’Esnancourt şi însoţitorii săi, oraşul Saint-Pierre era cel mai popular centru urban din insula Martinica. La începutul secolului al XX-lea, locuitorii săi - în număr de peste 30.000, printre care aproximatix 6.000 de albi - se bucurau de avantajele unui port modern, de pitorescul cartierelor construite pe povârnişul muntelui Pelée şi pe farmecul unor mici cursuri de apă cu nume romantice: Roxelana, „Apa cea Albă”, Ceronisa.

În Europa, ca şi în America, arhipelagul din Marea Caraibilor era socotit un adevărat paradis terestru, în care se încadra şi Martinica. În Franţa se vorbea mult despre această insulă de 1.106 km², unde blândeţea climatului,

Veneţia – oraşul republică

Consiliul celor Zece

Există oraşe mit, Ninive, Babilon, Alexandria, Bagdad, care prin faima lor meritată, dar mai ales prin aura lor de exotic şi fabulos, stârnesc reacţii reflexe, precum visarea şi meditaţia. Un asemenea oraş este şi Veneţia. Numele niciunei alte localităţi din Europa n-a trezit de-a lungul secolelor atâtea ecouri ca numele de aur al Veneţiei. L-au versificat poeţii, l-au zugrăvit pictorii, au încercat să şi-l asimileze, cumpărând fărâme din ceea ce-i face prestigiul, miliardarii şi, în fine, Veneţia, a fost şi încă este pe buzele tinerilor căsătoriţi din înalta societate.

Totuşi, acest loc somptuos şi feeric, un basm oriental în inima Europei,

Descoperirea Terrei

Harta Lumii - 1500
Juan de la Cosa

La început harta planetei cărei îi spunem, Pământ sau Terra înfăţişa foarte puţine locaţii cunoscute. Secole la rând omul, expolator prin înşăşi curiozitatea care-l defineşte a completat spaţiile albe, reuşind în cele din urmă să elaboreze harta lumii, care astăzi nu mai este pentru noi acea „Terra Incognita” care înflăcăra imaginaţia primilor exploratori. În cele ce urmează vom trece în revistă punctele cheie în descoperirea Terrei.

În secolele XVI-XIV î.e.n. fenicienii, corăbieri vestiţi şi negustori pricepuţi, întreţineau strânse relaţii comerciale cu lumea cretano-miceniană. Ei explorează Mediterana, întemeind colonii în insulele Cipru, Rodos, Sicilia şi Sardinia, în sudul Franţei şi peninsula Iberică, precum şi pe ţărmul nordic al Africii, unde mai târziu (814) înfiinţează Cartagina.

Istorici români despre Napoleon

Bătălia de la Austerlitz

Când la 8 octombrie 1799, după 47 de zile de călătorie pe Mediterana, generalul Napoleon Bonaparte punea piciorul pe solul francez, la Saint-Raphaël, lângă Capul Frejus, (după ce în prealabil scăpase de Nelson care practic îi vâna flota), decizia sa de a-şi asuma puterea supremă în stat era definitivă. O asemenea acţiune

Microcronică napoleoniană (2)

Istoria vorbeşte de o perioadă de pace şi de mari investiţii, după 1807. Nu mai puţin de 100.000.000 de franci pentru înfrumuseţarea Parisului şi 30.000.000 pentru restaurarea reşedinţelor imperiale. Diamantele coroanei, amanetate în timpul revoluţiei erau răscumpărate, muzeele îmbogăţite cu noi tablouri şi opere de artă. Napoleon nutrea mari ambiţii politice:

Microcronică napoleoniană (1)

Marile speranţe pe care şi le-au pus contemporanii în generalul Bonaparte îşi aveau izvoarele într-o anume idee a păcii. Când Sieyès căuta „o sabie” cu care să pună ordine în haosul revoluţionar, se exprima metaforic, în numele burgheziei. Poporul dorea un comandant capabil să câştige victoria definitivă şi să încheie o pace sigură. Istoria a vrut ca „sabia” şi comandantul să fie nu Moreau sau Joubert, propuşi de grupul din jurul abatelui Sieyès, ci Bonaparte, generalul aflat la acea dată, vara anului 1799, în Egipt. Societatea franceză din 1800 dorea pacea, o pace câştigată de un general victorios

De vorbă cu dracu’

Stăteam eu, aşa, cu capu-n palme şi mă întrebam despre ce să scriu azi pe blog. Aia nu, nici ailaltă, istorie am scris, n-am chef nici să mă laud că acuşi se-mplineşte anul de când „vieţuieşte” prezentul blog (cât de cât frumuşel) şi nici să vă fac „creierii apă” povestindu-vă mirobolantele magnificele partide de şah online (victorioase, aproape triumfale, se subînţelege) de sâmbătă spre duminică noaptea. Stăteam bosumflat

Misterul mareşalului Ney

În zorii zilei de 7 decembrie 1815, la zidul din Grădina Luxemburg, plutonul de execuţie a pus capăt vieţii mareşalului Franţei, Michel Ney. Aşa a luat sfârşit, conform documentelor istorice, glorioasa carieră a unuia dintre cei mai cunoscuţi conducători militari ai Franţei napoleoniene. Tumultoasă ca însăşi Franţa revoluţiei şi a războaielor lui Bonaparte, viaţa şi cariera lui Ney poartă pecetea acelei epoci.

Nemulţumit de sine şi plin de visuri, renunţă la slujba de mic funcţionar, în 1789

Cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz

Unicul! Titlul este inspirat dintr-o „odă patriotică”, foarte la modă cândva, pe vremea când pe aici se clădea societatea socialistă multilateral dezvoltată. Pentru aceia care nu-şi amintesc, din varii motive, inclusiv acela al inexistenţei lor fizice în respectiva perioadă, recomand o căutare pe atotştiutorul Google, folosind chiar titlul postării drept cheie de căutare. Da’ nu despre asta mi-am propus să scriu, nici despre personalităţile istorice la numele cărora au fost adăugate asemenea calificative.

Bayard, cavalerul făr’ de frică şi prihană

Anno Domini 1503... De aproape zece ani pământul Italiei era călcat în picioare de armate străine – franceze şi spaniole – în lupta pentru bogăţiile peninsulei. Pe francezi îi comanda regele Ludovic al XII-lea, iar pe spanioli Gonzalvo de Cordoba. Într-una din dimineţile lui decembrie, tabăra franceză fu cuprinsă de mare fierbere. Spaniolii lansaseră

Strategul contra tacticii anului: Scipio vs Hanibal

Bătălia de la Zama: Scipio vs. Hanibal

În toamna anului 1968, editura londoneză Collins a publicat lucrarea intitulată „Istoria războaielor”. Autorul nu este, aşa cum s-ar putea presupune, un erudit cercetător, un tenace răscolitor de arhive, pentru care zăngănitul armelor şi mirosul prafului de puşcă sunt noţiuni abstracte, cunoscute numai prin intermediul filelor unor documente îngălbenite de vreme. Volumul este semnat de un

Şah, cugetări profunde şi revelaţii

În zile în care am mai mult timp liber obişnuiesc să intru pe un site de şah. Asta se întâmplă de obicei la sfârşit de săptămână, uneori vineri seară, dar cel mai adesea sâmbăta. O excelentă modalitate de a trece peste surmenajul pricinuit de activităţile administrative de peste zi (cumpărături, curăţenie, chestii d-astea nasoale). Aşadar, am parte de relaxare deplină jucând

Fericirea Elbei: Napoleon

Villa di San Martino - Elba

Deşi exilul pe Elba a durat numai zece luni, din 1814 şi până astăzi, augusta umbră a lui Napoleon nu a încetat să planeze deasupra măruntei insule, de numai 220 km², care se găseşte între „cizma” Italiei peninsulare şi marele ostrov corsican, unde a văzut lumina zilei împăratul. La 4 mai 1814, când i-a înmânat acestuia simbolicele chei ale oraşului Porto-Ferraio, principala aşezare a Elbei, primarul Pietro Traditi celebra, după spusele sale,

Abwehr – Proiectul 14

Canalul Panama
"Culebra Cut"

Data trecută vorbeam despre activitatea Abwehrului pe teritoriul Statelor Unite. Ne vom opri în cele ce urmează asupra altui gen de operaţii desfăşurate de Abwehr în preajma celui de-al Doilea Război Mondial. Un exemplu este „Proiectul 14”, numele de cod dat de serviciul german de spionaj Canalului Panama. Încă din anii ’30, Canalul constituise un obiectiv strategic de prim ordin pentru