vineri, 15 noiembrie 2013

Microcronică napoleoniană (2)

Napoleon Bonaparte
Istoria vorbeşte de o perioadă de pace şi de mari investiţii, după 1807. Nu mai puţin de 100.000.000 de franci pentru înfrumuseţarea Parisului şi 30.000.000 pentru restaurarea reşedinţelor imperiale. Diamantele coroanei, amanetate în timpul revoluţiei erau răscumpărate, muzeele îmbogăţite cu noi tablouri şi opere de artă. Napoleon nutrea mari ambiţii politice:
„Peste 30 milioane de francezi, 15 milioane de spanioli, 15 milioane de italieni şi 30 milioane de germani. Am vrut să fac din fiecare dintre aceste popoare un singur şi acelaşi corp al naţiunii.” Urmează „afacerea Spaniei”, unul din cele mai mari planuri pe care le urzise. La 8 mai 1808, în „cursa de la Bayonne”, Carol al IV-lea  al Spaniei abdică în favoarea lui Napoleon, iar la 13 mai Joseph Bonaparte e rege la Madrid.

Bonaparte se afla în Pirinei, dar se gândea la Constantinopol, „centrul şi capitala dominaţiei universale”, cum îl denumea în memoriile scrise în exilul de la Sf. Elena. Îi scria ţarului Alexandru al Rusiei: „o armată de 50.000 de ruşi, francezi şi puţini austrieci, care s-ar îndrepta prin Constantinopol spre Asia, ajungând la Eufrat, ar face Anglia să tremure şi ar îngenuchia-o în faţa continentului. Mă aflu în Dalmaţia, maiestatea voastră pe Dunăre. La o lună după ce ne voi fi înţeles, armata ar putea fi în Bosfor. Lovitura ar răsuna în India, iar Anglia ar fi supusă”. Finalul scrisorii era o scuză pacifistă: „Maiestatea voastră şi cu mine am fi preferat plăcerile păcii... dar duşmanii lumii (englezii) nu vor”. În acest context, Napoleon organizează „întrevederea de la Erfurt” din toamna anului 1808; o amplă comedie diplomatică, la finalul căreia Napoleon şi ţarul Alexandru semnau o depeşă comună către regele George al III-lea al Angliei: „Războiul lung şi sângeros care a sfâşiat continentul s-a sfârşit şi nu va mai putea reînvia niciodată...”, căutând să-l asigure că pacea este în acelaşi timp în interesul popoarelor de pe continent, cât şi al popoarelor din Marea Britanie.

La Erfurt, Napoleon îl convinsese pe ţar să nu ajute Austria în cazul unui război cu Franţa. Prin mesajul comun încerca să convingă guvernul englez să nu sprijine insurecţia spaniolă. N-a reuşit. Războiul din Spania a atras lupta cu Austria din 1809, urmând apoi un şir vertiginos de evenimente: răscoala populară a tirolezului Andreas Hoffer, ocuparea Statelor papale, excomunicarea aruncată de papă asupra lui Napoleon, moartea mareşalului Lannes, bătălia de la Wagram (5-6 iulie 1809), atentatul împotriva împăratului săvârşit de studentul Staps...

Napoleon deţinea un imperiu uriaş, atingând dimensiunile celui stăpânit de Carol cel Mare, dar îl îngrijorau mişcările populare din Spania, din Tirol, din regatul Westfaliei şi mai ales declaraţia lui Staps: „Dacă mă graţiaţi, voi mai încerca încă odată să vă ucid”. Avea, aşadar, un un mare imperiu, dar n-avea linişte. Au urmat pacea de la Viena, 14 octombrie 1809 – ultima pace glorioasă încheiată de Napoleon –, retragerea Marii Armate din Austria şi „căsătoria austriacă”, după ce a peţit întâi o romanovă, fiind refuzat de Maria Feodorovna, care n-a vrut să-şi dea fiica „monstruosului Minotaur”. La vestea căsătoriei cu Maria Luisa, mulţi s-au bucurat: „acum s-a sfârşit cu războiul”; chiar Lady Castlereagh, soţia premierului englez se pronunţa asemănător: „Trebuia dată o fecioară austriacă Minotaurului pentru a-l potoli”. De fapt era o afacere proastă; el, omul creat de revoluţie, se încuscrea cu cea mai veche şi mai reacţionară dinastie din Europa. Totuşi, vreme de doi ani n-au fost lupte decât în Spania şi pe mări.

În 1811 se adresa Senatului: „Mă măgulesc că pacea continentului nu va fi tulburată”. Dar, în acelaşi timp, Anglia era socotită drept o „Cartagină” care trebuie distrusă pentru ca imperiul lui să devină mondial; un imperiu care va consacra „Pax Gallica”, supremaţia Franţei asupra Europei. Tot la acea vreme, Napoleon declara, cu o certitudine uluitoare: „Peste cinci ani voi fi stăpânul lumii. Va rămâne numai Rusia, dar o voi zdrobi”.

Campania din 1812 i-a dovedit că Rusia nu putea fi zdrobită. Încă din iulie 1812 scria ţarului Alexandru: „Războiul s-a declarat între noi... Dar urechea mea va fi mereu deschisă negocierilor de pace”; sau: „Dacă soarta va favoriza armele mele, maiestatea voastră mă va găsi, ca şi la Tilsit şi Erfurt, plin de prietenie şi stimă pentru frumoasele şi marile calităţi...”. La întoarcerea din Rusia, trecând incognito prin Varşovia, s-a destăinuit lui Pradt: „Am părăsit Parisul cu intenţia să nu depăşesc graniţele poloneze. Împrejurările însă m-au sedus. Poate că am greşit ajungând până la Moscova, poate că am făcut rău oprindu-mă prea mult acolo, dar de la sublim până la ridicol nu-i decât un pas. Las aprecierile în seama judecăţii viitorului”.

Incontestabil, problema păcii l-a preocupat pe Napoleon în tot cursul anului 1813. A ameninţat, a făgăduit, a negociat, dar n-a obţinut decât trădări, victorii scump plătite, sânge vărsat zadarnic şi marea înfrângere de la Leipzig (16-19 octombrie 1813). Începând din 1808, nu mai luptau împotriva lui doar monarhii, ci şi popoarele. Naţiunile pe care le trezise la viaţă, se pregăteau să-l înghită, spune Lamartine.

Dar de ce n-a cedat înainte de a fi înfrânt? Napoleon explică el însuşi lucrurile într-o discuţie furtunoasă cu Metternich: „Suveranii dumneavoastră, născuţi pe tron, nu pot înţelege sentimentele care mă stăpânesc. Ei se întorc bătuţi în capitalele lor şi aceasta nici nu-i înalţă, nici nu-i înjoseşte. Dar eu sunt soldat, mie îmi trebuie onoare şi glorie; eu nu pot să mă întorc micşorat în mijlocul poporului meu, trebue să rămân mare, glorios, admirat”.

A mai obţinut câteva victorii mărunte dat uimitoare în iarna şi primăvara lui 1814, apoi a abdicat (6 aprilie 1814). În actul de abdicare, zgâriat în pripă şi nervos pe o foaie de hârtie, intervine noţiunea de pace, în calea căreia Napoleon era socotit singurul obstacol. Mai târziu, în testamentul către fiul său, scris la Sf. Elena, afirma: „Am fost nevoit să supun Europa cu armele”. Nevoit? Da. Pentru că a căutat să impună un anume fel de pace: pacea dominaţiei în Europa şi în lume – PAX GALLICA.



Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 9 (30) septembrie 1969
Sursa FOTO

2 comentarii:

  1. "Ce roman şi viaţa mea", spunea Napoleon la Sf. Elena. A avut o ascensiune fulgerătoare şi când să să fie pe punctul de a ajunge stăpânul lumii, intervine prăbuşirea aproape inexplicabilă urmată de moartea sa.
    Cred că despre niciun erou nu s-a scris atât de mult cât s-a scris despre Napoleon, fiind, cum îl caracteriza Goethe, "un rezumat al lumii" sau cum îl caracteriza un englez că "reprezintă o îmbinare de inteligenţă şi energie care n-a fost poate niciodată egalată, care în orice caz n-a fost niciodată depăşită".
    Probabil că o explicaţie a căderii lui ar fi aceea că i-a lipsit credinţa, iar un general care nu crede în victorie, n-o câştigă. N-a vrut să vadă (în 1815) care au fost cauzele reale ale înfrângerii şi invoca vârsta (46 de ani?!, când cu un an în urmă alerga ca la 18!). Chiar el, tot la Sf. Elena spunea :"E evident că în aceste împrejurări nu mai aveam sentimentul succesului definitiv, nu mai era încrederea mea de mai înainte (...) fie că vârsta (...), fie că simţeam în mine că lipseşte ceva".
    Dar iată că cel mai îndrăzneţ general pe care l-a cunoscut istoria (cum şi el se credea) a murit înainte de vreme "ucis de oligarhia engleză şi de călăul tocmit de ea".
    Ce epopee şi viaţa lui!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Normal că s-a scris mult despre Napoleon, atât mărirea, cât şi decăderea sa nu puteau să nu reprezinte subiecte fascinante. Un corsican, ajuns la Şcoala de ofiţeri de artilerie, luat uneori în derâdere de către camarazi (francezi get-beget) pe motivul originii, ajuns împărat... D.p.d.v. militar, geniul său este incontestabil, a revoluţionat în multe privinţe arta războiului, ba chiar şi-a dat seamă că războiul modern are nevoie de logistică corespunzătoare, drept pentru care a purces la modernizarea căilor rutiere (se zice singura reparaţie serioasă de după ocupaţia romană). În Rusia, tocmai drumurile (nu atât starea lor, cât mai ales lungimea traseului pe care trebuia aprovizionată armata) au reprezentat unul dintre factorii înfrângerii (de aceeaşi problemă s-a lovit mai târziu Wehrmachtul german).
      Declinul... Foarte posibil şi pentru că nu mai credea în victorie, însă la fel de credibil, aş zice eu, pentru că nu a ştiu când să se oprească.
      În paranteză fie spus, sper ca eu să ştiu... desigur, într-o cu totul altă circumstanţă. :))
      Seară plăcută, Antonela.
      Merci pentru linkurile din articolul tău de astăzi, sărut mâna. :)

      Ștergere

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.