sâmbătă, 19 octombrie 2013

Naufragiul Meduzei

Pluta Meduzei
Pluta "Meduzei"
Jean-Louis André Théodore Géricault
1918 - 1819
În timpul domniei lui Ludovic-Filip, copiii din satul Bussière-Boffy huiduiau şi aruncau cu pietre într-un bătrân care nici nu mai îndrăznea să se arate pe uliţele satului, mulţumindu-se să se plimbe prin parcul castelului său. Fiul său refuzase să se însoare, pentru ca numele familiei să se stingă odată cu el, iar într-o zi, tatăl său l-a găsit mort; îşi zburase de disperare creierii. Bătrânului castelan nu-i mai rămânea decât să-şi aştepte în singurătate moartea.
Era omul care se făcuse vinovat de cel mai înspăimântător naufragiu maritim – naufragiul fregatei „Meduza”.

Se numea Hugues Duroy Chaumareys. Emigrat în urma Revoluţiei Franceze, s-a înapoiat în 1814 cerând să fie reintegrat ca ofiţer de marină. A fost numit căpitan al „Meduzei”o fregată care, în fruntea unei forţe expediţionare de debarcare urma să ia în posesiune Senegalul. Escadra era compusă din patru unităţi: fregata Medusa, corveta L’Echo (Ecoul), bricul Argus şi goeleta Loara. Goeleta era comandată de locotenentul Giequel-Destouches, un bonapartist pe care Chaumareys l-a tratat de sus chiar de la prima întâlnire. Chaumareys a găsit la bordul Meduzei un stat major lipsit de experienţă; cei zece gradaţi, inclusiv ofiţerii, erau foşti mateloţi care îşi dobândiseră galoanele în timpul războaielor napoleoniene. Unii fuseseră multă vreme prizonieri ai englezilor, iar Chaumareys îi dispreţuia pe toţi întrucât proveneau din popor. Pentru el, aceştia erau nişte revoluţionari şi socotea că el, ca ofiţer al regelui, trebuie să-i aducă pe calea cea bună. Astfel, de la sine înţeles, atmosfera de la bord era extrem de încărcată.

Echipajele fuseseră reduse pentru a face loc corpului expediţionar, compus din trei companii şi însumând 240 de oameni, soldaţi şi ofiţeri şi desigur, aşa-numitele „cantiniere” – sub acest eufemism fiind desemnate femeile de moravuri uşoare care însoţeau trupele expediţionare, mai ales în colonii. Mai fuseseră îmbarcaţi funcţionari ai viitoarei administraţii coloniale, agenţi comerciali, ingineri, exploratori, grefieri, muncitori. Mulţi îşi luaseră cu ei soţiile şi copiii, în total numărul civililor îmbarcaţi fiind de 122.

La 16 iunie 1816, escadra părăseşte portul Rochefort şi nu peste mult timp Meduza şi Ecoul, mult mai rapide, se distanţează de Argus şi Loara. Chaumareys comite încă de la început o greşeală de calcul de 30 de leghe (165 km) spre est, eroare pe care o repară cu mare dificultate. Principalul pericol în dreptul coastei Africii – între capul Blanc şi capul Timiris – o reprezintă bancul de nisip de la Arguin, foarte aproape de suprafaţa apei, dar acoperit întotdeauna de valurile înşelătoare ale mării şi constituind un baraj în drumul direct spre portul senegalez Saint Louis.

La 1 iulie, cu puţin înaintea nopţii, Chaumareys are impresia că recunoaşte la stânga sa, la o distanţă de 35 km, Capul Blanc. Era însă vorba doar de un nor, Meduza aflându-se atunci la jumătatea drumului dintre Capul Barbas şi Capul Balnc. Cu toate acestea,  dă ordin ca nava să se îndrepte spre sud-est. „Ecoul” care navigha în urma fregatei, execută aceeaşi manevră; sondajele efectuate de la bordul său duc la constatarea că adâncimea apei este prea mică. Spre dimineaţă corveta semnalizează aceast fapt Meduzei, însă Chaumareys ignoră avertismentul. Ecoul navighează atent şi rămâne mult în urmă.

La 2 iulie, ora două dimineaţa, adâncimea apei este de 50 de braţe, la ora 4, 60 de braţe, iar la ora 6, când însuşi Chaumareys asistă la sondare, 80 de braţe; căpitanul consideră că e pe cale de a înconjura bancul. La amiază, sublocotenentul Mandet, care era de cart, se miră cum apa devine extreme de limpede şi de verde. La ora 14, marea i se pare atât de tulbure, încât cere să i se permită sondarea. Comandantul refuză. Apa devine însă atât de mâloasă, încât Mandet decide să sondeze din proprie iniţiativă: 16 braţe! Chaumareys, intrigat de oprirea fregatei, urcă punte şi aflând adâncimea apei, ordonă îndreptarea vasului cu 23 de grade la vest. O nouă sondare: 6 braţe! În aceeaşi clipă, o puternică zguduitură urmată de alte două mai puţin violente clatină fregata, care rămâne imobilizată. Meduza a eşuat la 19º 54’ latitudine nordică şi 19º 21’ longitudine vestică.

Eforturile făcute la 2 şi 3 iulie pentru a desprinde fregata din adâncitura pe care chila sa a creat-o în bancul de nisip au rămas zadarnice. Astfel, se construieşte o plută pe care să se poată transborda o cât mai mare parte din încărcătura vasului: butoaie cu peşte sărat, apă şi vin, cabluri, pânzre de schimb şi alte mărfuri. La 4 iulie, o şalupă transportă o ancoră pentru a o arunca la distanţă în larg, apoi toţi – marinari, pasageri şi soldaţi – încep să tragă la cabestan reuşind să „desprindă” nava şi să o răsucească astfel încât prora să fie îndreptată spre marea adâncă. La flux, fregata începe să plutească dar nu pentru multă vreme, fiind repusă înapoi pe nisip. La ora 23 se porneşte vântul, marea devine furioasă, valurile spală puntea şi fregata începe să scârţâie. Fiecare val o ridică, izbind-o apoi cu putere, împingând-o tot mai sus pe bancul de nisip. Carena începe să ia apă. La ora 3 noaptea, un val mai puternic smulge cârma cu armătură cu tot, iar prin breşa largă marea se năpusteşte în interiorul nefericitei fregate. Meduza nu mai e acum decât o epavă pe jumătate plină cu apă. Nu mai există nicio speranţă de a fi salvată, trebuia abandonată.

Mijloacele de salvare sunt însă insuficiente. Există şase ambarcaţiuni care îmbarcând dublul capacităţii prevăzute pot salva 200 de oameni, ducându-i fie pe coasta pustie, dar relativ apropiată, fie în delta Senegalului, în portul Saint Louis. Timp de două zile, în mare taină se întocmeşte lista privilegiaţilor. Dar restul, ceilalţi aproape 200 de naufragiaţi? Aceştia puteau fi îmbarcaţi pe pluta gigantică (140 m²), construită pentru descărcarea Meduzei pe care bărcile o vor remorca. Drept comandant al plutei este numit tânărul elev de marină Coudein şi bineînţeles pluta va îmbarca „rudele sărace” ale naufragiului, adică soldaţii. Pentru a păstra disciplina sunt desemnaţi căpitanul Dupont, locotenentul Lheureux şi sublocotenenţii Lozach, Clairet şi Anglas de Praviel.

Zorii zilei de 5 iulie se ivesc deasupra învălmăşelii iscate de abandonarea fregatei. Chaumareys este incapabil să menţină ordinea şi contrar cutumelor, părăseşte printre primii bordul fregatei, neluând cu el decât 28 de persoane. Începe îmbarcarea oamenilor pe plută, însă pe măsură ce se îmbarcă noi pasageri pluta se afundă, aşa încât oamenii stau în apă până la genunchi. Aspectul plutei este atât de înspăimântător, încât vreo 50 de persoane preferă să rămână la bordul epavei, sperând că până la urmă va veni cine să-i caute. În momentul în care pluta arhiplină se îndepărtează de Meduza, remorcată de ambarcaţiunile de salvare, efectivul ei se compunea din 147 de naufragiaţi, între care Coudein, cei patru ofiţeri din armata terestră, chirurgul secund, Savigny şi geograful Carréard. În şalupa locotenentului Espiaux, care ia apă ca un burete, s-au mai îmbarcat în ultimul moment 30 de persoane din cele rămase iniţial la bordul Meduzei, unde nu au mai rămas acum decât 17 „încăpăţânaţi”. Convoiul alcătuit din bărcile de salvare şi pluta pe care o remorchează porneşte spre coastă; mai bine spus, vrea să pornească, deoarece greutatea plutei deviază spre larg. Atunci începe drama! Imitându-l pe Chaumareys, comandanţii celorlalte cinci ambarcaţiuni taie cablurile care-i leagă de plută.

Pluta Meduzei a fost pur şi simplu părăsită; fără hartă, sextant sau busolă, în plus, la momentul îmbarcării s-a renunţat la alimente, pe plută existând doar 5 butoaie cu vin foarte puţină apă dulce şi un sac cu biscuiţi. Pluta ia pieptiş valurile, măturată de fiecare talaz. Nicio manevră nu e posibilă, mica pânză ridicată cu chiu cu vai nu serveşte la nimic, pluta ascultă doar de curenţi, iar curenţii o trag spre larg. După prima noapte 20 de persoane au dispărut, probabil căzând peste aşa-zisul bord (de altfel, inexistent) al plutei. Pluta îşi continuă deriva, câţiva exaltaţi, cuprinşi de delir colectiv, deschid un butoi de vin, se îmbată după care, declarând că preferă moartea în locul unui astfel de calvar, încep să taie cu toporul legăturile dintre bârnele plutei. Încăierarea devine generală, micul catarg se prăbuşeşte, oamenii cad peste bord... şi deodată, totul se linişteşte, la fel de repede cum a început. „Răsculaţii” cer scuze ofiţerilor, dar în toiul nopţii lupta reîncepe. În zori se face numărătoarea, alte 63 de victime.

În timpul ciocnirilor, infima cantitate de apă dulce şi patru butoaie de vin au fost aruncate în mare. A mai rămas un singur butoi de vin, împărţit între supravieţuitori. Dacă setea nu este deocamdată o problemă, foamea însă se face simţită, oamenii încep să-şi mestece îmbrăcămintea, cizmele, pălăriile. La 7 iulie, câţiva naufragiaţi, chinuiţi de o foame cumplită, smulg câteva fâşii din carnea cadavrelor care împânzesc pluta şi le devorează într-o clipită. La 8 iulie, din 147 persoane îmbarcate pe plută, nu au mai rămas decât 27 de supravieţuitori, printre care şi o femeie. După o consfătuire sub semnul celei mai înfiorătoare deznădejdi cei 15 oamenii sănătoşi hotărăsc să arunce în mare răniţii şi bolnavii. În felul acesta supravieţuitorii vor putea primi 2 sferturi de vin pe zi, timp de şase zile.

La 17 iulie, cea de-a 13-a zi a cumplitei odisei, se zăreşte o pânză... Este bricul Argus, plecat nu în căutarea lor ci cu misiunea de a găsi epava Meduzei şi de a recupera obiectele de preţ, mai cu seamă cele trei butoaie conţinând 90.000 de franci aparţinând regelui. Despre naufragiaţii de pe plută şi despre cei 17 supravieţuitori rămaşi la bordul fregatei, comnadantul bricului n-avea cunoştinţă. Cei de pe plută flutură zadarnic pânze, zdrenţe şi veşminte, „Argus”, în ciuda numelui său (în mitologia greacă, monstru fabulos având 100 de ochi din care o parte rămâneau deschişi chiar şi atunci când dormea), nu vede nimic. Şi se îndepărtează. Două zile mai târziu, pluta găsindu-se la 90 km de coastă şi 120 km de Meduza, se zăreşte din nou bricul. De data aceasta „Argus” observă pluta... Cei 15 supravieţuitori sunt salvaţi!

În timp ce primesc îngrijiri, supravieţuitorii află soarta celor care i-au abandonat cu treisprezece zile în urmă. Bărcile guvernatorului şi comandantului Chaumareys au ajuns fără prea mari dificultăţi la Saint Louis, suferind fără îndoială de foame şi de sete, dar în a patra zi de navigaţie au acostat în preajma corvetei „L’Echo”. Chaumareys, n-a scos nicio vorbă, colonelul Schmeltz (guvernatirul) fiind acela care a trimis Argus-ul în căutarea Meduzei. Rând pe rând, naufragiaţii de pe celelalte ambarcaţiuni au debarcat pe coasta Africii. Unii au fost luaţi prizonieri de mauri şi eliberaţi abia peste câteva săptămâni, iar alţi cinci sau şase, mai puţin norocoşi, ai pierit de sete. Din cei rămaşi pe epavă, sunt găsiţi la 4 septembrie (după 52 de zile de la naufragiu!) doar trei oameni între viaţă şi moarte.

Chaumareys se pare că nu era conştient de gravitatea faptelor sale, atât cele premergătoare naufragiului, cât mai cu seamnă cele ulterioare. Navigând spre Franţa, neştiind că „Journal des Débats” publicase relatarea lui Savigny şi că o comisie fusese instituită pentru a-l judeca, scria ministrului: „Rog pe Excelenţa voastră să-mi acorde câteva luni de concediu pentru restabilirea sănătăţii mele, care fiind într-o mare zdruncinare, are nevoie de îngrijiri”. Abia la sosirea la Rochefort a aflat că asupra lui apăsau cinci acuzaţii: despărţirea de Loara şi Argus, eşuarea Meduzei, pierderea totală a fregatei, evacuarea şi abandonarea ei şi abandonarea plutei.

Comisarul regal (procurorul) a ajuns la concluzia că Chaumareys nu era vinovat decât de al doilea şi al patrulea cap de acuzare. De celelalte, inclusiv abandonarea plutei, căpitanul a fost absolvit. La 3 martie 1817, după a deliberare care s-a prelungit de la amiază până la 22:45, deoarece doi judecători cereau pedeapsa cu moartea, preşedintele a pronunţat sentinţa, adoptată cu o majoritate de cinci din opt voturi: radierea din corpul ofiţerilor de marină şi efectuarea a trei ani de închisoare.


Sursa: revista Magazin Istoric, nr. 9 – decembrie 1967
Sursa FOTO

4 comentarii:

  1. Chaumareys aparţinea trecutului, era de fapt un personaj ce nu a reuşit să se adapteze noilor condiţii. În ciuda restauraţiei Bourbonilor, epoca lui murise definitiv la 1792. Altfel probabil că nu ar fi făcut atâtea erori!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Greşelile de navigaţie mai pot fi puse şi pe seama faptului că nu mai navigase cam de multă vreme, adică de la plecarea sa din Franţa, apoi evident pe infatuarea de care dădea dovadă. Desigur o influenţă a avut şi lipsa de experianţă a ofiţerilor săi, dar asta nu-i scuză cu nimic comportamentul ulterior naufragiului...

      Ștergere
  2. Îţi mulţumesc mult, Centurion, pentru lectură. Foarte documentat, ca întotdeauna este articolul tău. Comandantul Chaumareys a fost un laş. Doamne câtă suferinţă. Mă gândesc câti oameni şi câte nave au înghiţit oceanele şi câte epave încă mai zac pe fundul lor.
    O duminică minunată îţi doresc, Centurion! :)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cu siguranţă, Chaumareys, nu-şi merită titulatura de comandant, fie şi numai pentru faptul că a pus interesul personal înaintea aceluia al subordonaţilor săi, iar asta este de neiertat pentru un conducător.
      Da, mările şi oceanele lumii au făcut o sumedenie de victime, mai ales în trecut când ambarcaţiunile erau destul de şubrede. Asta ne aminteşte că omul nu-şi poate măsura forţele cu Natura, care câştigă întotdeauna. Aşa cum spunea cineva: Universul e sublim îţi oferă minunăţii la fiecare pas, însă tot la fiecare pas abia aşteaptă să te ucidă".
      Seară faină, şi o săptămână plină de bucurii şi împliniri :)

      Ștergere